Globalizarea

Globalizarea, pe langă faptul că este discutată şi tratată sub diferite forme din prisma tuturor palierelor societaţii în care traim, reprezintă un fenomen inevitabil. Nu suntem noi (nici ca indivizi luaţi în parte şi nici ca popor sau naţiune) în măsură să decidem sau să alegem dacă vrem globalizare, dacă acceptăm globalizare. Astăzi globalizarea există pur şi simplu, iar noi suntem oarecum predestinaţi să traim sub semnul acesteia, sub spectrul ei si să-i facem faţa. Ce este sau ce înseamna însa in mod concret acest fenomen pe care ne-am obisnuit să-l numim globalizare? Este imposibil să epuizam într-o definiţie sau într-o formulare toate resorturile pe care le implica această realitate. Pe scurt putem spune că globalizarea este “sistemul nou, foarte bine uns si interconectat” care a înlocuit “sistemul lent, stabil, cioparţit al Războiului Rece care dominase politica internaţională începand din 1945”. Prin globalizare noi am devenit şi suntem “un singur fluviu” [1]. Pe acest cadru de bază şi generalizant se adaugă apoi toate celelalte componente care alcătuiesc societatea postmodernă în care traim: economico-financiar, politic, cultural şi chiar religios. Nimic din ceea ce se întamplă acum în societatea noastră nu rămane necontaminat de flagelul globalizarii. Globalizarea a devenit simbolul vremurilor in care traim.

“Conceptul de Globalizare se referă la micşorarea lumii şi la mărirea gradului de conştientizare a lumii ca un întreg” - Roland Robertson.

Globalizarea este termenul întrebuinţat pentru a descrie un proces multicauzal care are drept rezultat faptul că evenimentele care au loc într-o parte a globului au repercusiuni din ce în ce mai ample asupra societăţilor şi problemelor din alte părţi ale globului.

Una dintre cele mai cunoscute este definiţia Băncii Mondiale:

„Globalizarea se referă la faptul observabil că în ultimii ani o parte din ce în ce mai mare a activităţii economice la nivel mondial se derulează între persoane şi firme din ţări diferite”.

Globalizarea mai poate fi definită ca fiind cea mai înaltă formă de internaţionalizare a activităţii economice. Tendinţele de globalizare se manifestă în economia mondială pe mai multe planuri: al integrării sistemului internaţional de producţie, al integrării unor pieţe de mărfuri sau servicii, al convergenţei politicilor economice ale economiilor naţionale.

Fenomenul globalizării potenţează şi mai mult rolul informaţiei ca resursă decisivă a dezvoltării economice în etapa actuală. Aşadar, poate printre cel mai importante schimbări manifestate la nivelul pieţelor financiare mondiale au fost cele legate de fenomenul de accelerare a integrării şi globalizării lor. Această evoluţie, direct determinată de liberalizarea pieţelor financiare naţionale, progresul tehnologic rapid si salturile uriaşe din domeniul telecomunicaţiilor, a condus la apariţia unor noi oportunităţi de investitii şi finanţări pentru actorii pietelor financiare din toată lumea. Accesul mai simplu al corporaţiilor sau indivizilor pe pieţele financiare globale va conduce la optimizarea procesului de alocare a capitalului, şi prin aceasta, la promovarea prosperităţii. Tendinţele economice mondiale par să se concretizeze în două direcţii proeminente: dispariţia tuturor barierelor în comerţul internaţional de bunuri, servicii şi active financiare; creşterea rolului pieţei obligaţiunilor în cadrul procesului de optimizare a alocării capitalului. Este clar că, atât forma, cât si modul de operare a sistemelor financiare au suferit profunde schimbări sub impactul globalizării economiilor naţionale. Sistemul financiar a suferit mutaţii considerabile sub directa influenţă a patru factori principali : intensificarea competiţiei între instituţiile financiare; creşterea competiţiei între pieţe; noile cerinţe privind transparenta şi profitabilitatea în industria financiară; intensificarea procesului de restructurare pentru a putea face faţă presiunii determinată de creşterea concurenţei.

La sfârşitul celui De-al Doilea Război Mondial, tranzacţiile Internaţionale de capital erau strict controlate de majoritatea statelor. Instituţiile rezultate la Bretton Woods, Fondul Monetar Internaţional (FMI) si Banca Mondială, au fost concepute tocmai pentru a facilita comerţul internaţional şi investiţiile într-un mediu caracterizat prin restricţionarea fluxurilor de capital privat. Controalele asupra mişcărilor de capital au fost treptat înlăturate, iar pieţele financiare off- shore, stimulate şi de criza petrolului din anul 1973, s-au dezvoltat rapid. Mişcările internaţionale de capital s-au accelerat la începutul anilor `80, în timpul lui Ronald Reagan şi Margaret Thacher, pieţele financiare devenind cu adevărat globale la începutul anilor '90, după colapsul imperiului sovietic.[2]

Din analiza definiţiei rezultă:

• procesualitatea organică a declanşării şi realizării globalizării, cu câteva caracteristici deosebite;

• existenţa şi crearea în continuare a unor forţe pe niveluri diferite, cu structură şi reprezentare adecvată;

• formalizarea unor forme multiple şi atractive prin care subiecţii globalizării să participe activi şi constienţi la procesele pe care aceasta le presupune;

• premisele globalizării, ce o etapizează şi-i sporesc coerenţa practicii;

• nevoia stringentă de un sistem de norme.

Globalizarea este concepută ca proces al diminuării taxelor vamale, al renunţării la politica vamală şi la restricţiile de circulaţie a mărfurilor, serviciilor, tehnologiilor şi capitalurilor, pe masura dezvoltării schimburilor economice internaţionale.

Globalizarea este considerată ca factor ce determină diminuarea rolului guvernului naţional ca urmare a extinderii acţiunii capitalului investiţional internaţional şi a societăţilor transnaţionale.

Globalizarea este apreciată drept proces de administrare a lumii către forţe transnaţionale.

Cercetătorii români, susţinători ale ultimelor două concepţii, le completează cu ideea că statul continuă să aibă un rol important, invocănd exemplul Franţei şi Marii Britanii.

În raportul Dezvoltării Mondiale editat de Banca Mondială în anul 2000 se apreciază ca în economia mondială au loc două procese paralele: globalizarea şi descentralizarea:

- globalizarea constă în transnaţionalizarea până la supranaţionalizare cu deosebire în domeniile comerţului, finanţelor şi tehnologiilor de vârf;

- descentralizarea constă în transmiterea de către guvernul naţional către comunităţile locale a tot mai multe atribuţii administrative, sociale, educaţionale, bugetare şi in consecinţă, rolul statului naţional se va limita la diplomaţie, armată, adoptarea legislaţiei interne.

În abordarea procesului de globalizare se porneşte de la o serie de procese obiective reale. Devansarea necesităţilor de producţie şi consum ale unui stat faţă de posibilităţile producţiei naţionale de a le satisface sub aspect tehnologic şi de eficienţa pe criterii economice optimale. Ca urmare, am asistat, în ultimele decenii ale secolului XX, la dezvoltarea procesului de adâncire a diviziunii internaţionale a muncii, de specializare organologică care a generat comerţul cu subasamble.

În ultima perioadă se remarcă faptul că sporirea comerţului exterior şi mondial devanseză creşterea producţiei mondiale.

Datorită tendinţelor enuntate mai sus are loc o creştere a coeficientului de dependenţă a economiilor naţionale faţă de economia mondiala.

Are loc o creştere importantă a pieţei externe, fapt ce obligă statele să adopte măsuri de liberalizare a comerţului exterior, ajungându-se până la desfiinţarea taxelor vamale.

Liberalizarea mişcarii internaţionale a mărfurilor, capitalurilor, serviciilor, persoanelor, forţei de muncă şi a tehnologiilor conduce la dispariţia graniţelor comerciale , nu însă şi a graniţelor naţionale (deocamdata).

Se remaracă ca proces obiectiv adoptarea de reglementări comune de către state - acorduri , tratate, convenţii privind eliminarea dublei impuneri, regimul favorabil al investiţiilor externe, acordarea clauzei naţiunii celei mai favorizate.

Înfiinţarea unor instituţii şi organisme internaţionale comune cu atribuţii la scară mondială, regională sau subregională - publice şi private.

Măsurile adoptate de stat privind integrarea economică internaţională se realizează sub forma integrării statale, transtatale sau superstatale.

Abordarea globalistă în domeniul economico - sociale a fost iniţiată de Clubul de la Roma, organism apolitic, fondat în anul 1968, pentru care problematica mondială a devenit o preocupare emblematică. Au fost publicate o serie de rapoarte:

Ø „Limitele creşterii” - 1972, „Omenirea la răspântie” - 1974, „Restructurarea ordinii internaţionale” - 1976, „Hrană pentru 6 miliarde” - 1983, „Revoluţia desculţilor” - 1985.

Ø „Prima revoluţie globală” - 1992 lucrare concepută de doi mari economişti Alexander King şi Bertrand Schneider. Acest raport arată procesul dezvoltării globale şi enumără măsurile de politică economico - sociale ce se impun pentru asigurarea perspectivei globale a lumii.

Problemele omenirii sunt aspecte fundamentale ale vieţii fără soluţionarea cărora nu sunt posibile progresul şi bunăstarea tuturor popoarelor.

Istoria civilizaţiei umane evidenţiază faptul că problemele omenirii înainte de a fi rezolvate trebuie să fie descoperite, localizate în timp şi spaţiu, corect formulate cu ajutorul ştiinţei şi integrate într-o strategie realistă de dezvoltare.

Dintre problemele urgente şi permanente ale omenirii se pot enumera:

ü sprijinirea dezvoltării continue a ştiinţei şi punerea cuceririlor ei în slujba îmbunătăţirii vieţii oamenilor;

ü criza alimentară şi subdezvoltarea;

ü degradarea mediului natural;

ü creşterea rapidă a populaţiei;

ü energia şi materiile prime;

ü imensele cheltuieli militare;

ü asimilarea oceanului planetar şi a cosmosului pentru progresul şi bunăstarea popoarelor;

ü inflaţia şi crizele financiare - monetare şi economice;

ü extinderea necontrolată a urbanizării;

ü tranziţia la economia de piaţă a fostelor ţări comuniste.

Globalizarea acestor probleme pentru omenire se bazează pe unicitatea economiei mondiale şi este legată de faptul că apar, într-o anumită măsură, în aproape toate ţările, conţin elemente tehnice, social - economice, politice şi ecologice comune, se află într-o interacţiune permanentă şi tot mai puternică, determinând propagarea în lanţ a efectelor şi necesitând eforturi conjugate pentru rezolvarea lor.

Globalizarea economică - patru aspecte se referă la globalizarea economică ce indică patru tipuri de fluxuri peste graniţe:

Ø fluxuri de bunuriţservicii, de exemplu liber schimb,

Ø fluxuri de persoane (migraţia),

Ø fluxuri de capital

Ø fluxuri de tehnologie. O consecinţă a globalizării economice este îmbunatăţirea relaţiilor dintre dezvoltatorii aceleiaşi industrii din diferite părţi ale lumii (globalizarea unei industrii), dar şi o erodare a suveranităţii naţionale asupra sferei economice. FMI-ul defineşte globalizarea ca şi “creşterea în interdependenţa economică a ţărilor din întreaga lume prin creşterea volumului şi a varietăţii tranzacţiilor de bunuri şi servicii peste graniţe, fluxul de capital internaţional mult maiSalut vere liber şi mai rapid, dar şi o difuziune mai largă a tehnologiei.”(FMI, World Economic Outlook, mai 1997). Banca Mondială defineşte globalizarea ca “Libertatea şi capacitatea indivizilor şi a firmelor de a iniţia tranzacţii economice voluntare cu rezidenţi ai altor ţări”.

În Management, globalizarea este un termen de marketing sau de strategie care se referă la apariţia unor pieţe internaţionale pentru bunuri de consum caracterizate de nevoi şi gusturi similare ale clienţilor, reuşind astfel, de exemplu, să vândă aceleaşi maşini sau săpunuri sau produse alimentare prin campanii de publicitate similare, unor persoane ce aparţin unor culturi diferite. Această uzanţă contrastează cu internaţionalizarea, care descrie activităţile companiilor multinaţionale ori în instrumente financiare, mărfuri, ori în produse care sunt exclusiv destinate pieţelor locale.

În domeniul software, globalizarea este termenul tehnic ce combină procesele de internaţionalizare şi localizare. Efectele negative asupra companiilor multinaţionale axate pe profit - folosirea unor metode legale şi financiare sofisticate de a atinge limitele legilor şi standardelor locale pentru a controla balanţa dintre muncă si servicii ale unor regiuni inegal dezvoltate şi a le întoarce împotriva lor. Răspândirea capitalismului din ţările dezvoltate către ţările în curs de dezvoltare.

Factorii economico-comerciali care au influenţat adâncirea procesului de globalizare a economiei mondiale sunt:

* Liberalizarea comerţului cu servicii în special în domeniul telecomunicaţiilor, asigurărilor şi bancar, a constituit tendinţa dominantă a anilor

'70 în SUA, fiind continuată în anii '80 în Marea Britanie şi ulterior în Uniunea Europeană şi Japonia. Tendinţa continuă şi în prezent, incluzând şi ţările Europei Centrale şi de Est, printre care şi România.

* Liberalizarea pieţelor de capital ca urmare a eliminării treptate a obstacolelor impuse circulaţiei devizelor şi a capitalului, reprezintă un pas favorabil în vederea formării unor pieţe financiare globale. Această mobilitate a capitalului reduce riscul repatrierii capitalului în special în cazul companiilor transnaţionale şi înregistrează, totodată, o reducere a costurilor în condiţii normale.

· Liberalizarea investiţiilor străine directe

Începând cu anii '70, interesul comun al umanităţii de prezervare (apărare) a mediului înconjurător s-a concretizat prin apariţia unor concepte, cu vocaţie globală: bunurile comune ale umanităţii, dezvoltarea durabilă şi securitatea ecologică, care au constituit noi factori ce au dinamizat procesul de globalizare a economiei mondiale.

* Bunurile comune ale umanităţii sunt spaţii cum ar fi oceanele, fondurile marine, care din diverse motive nu sunt susceptibile a fi divizate şi nici nu cad sub incidenţa suveranităţii statelor. Cu excepţia oceanelor, nici unul din aceste bunuri comune nu au fost polizate, deoarece este relativ faptul că oamenii posedă capacităţi tehnice de exploatare şi deteriorare.

* Dezvoltarea durabilă este definită drept dezvoltarea care răspunde nevoilor prezente, fără a compromite capacitatea generaţiilor viitoare de a-şi satisface nevoile. Dezvoltarea durabilă e concepută în vederea reconcilierii dintre economie şi mediul înconjurător, ca o nouă cale de dezvoltare care să susţină progresul uman nu numai în câteva locuri şi pentru câţiva ani, ci pe întreaga planetă şi pentru un viitor apropiat.

* Securitatea ecologică este una dintre dimensiunile fundamentale ale securităţii globale.

Literatura de specialitate reţine numeroase definiţii pentru corporaţiile multinaţionale. Astfel, una dintre primele definiţii acceptată pe scară largă este cea dată de R. Vernon în 1966, care menţiona că o corporaţie multinaţională reprezintă o firmă mare, deţinătoare de filiale industriale în cel puţin şase ţări. Ulterior, ca urmare a faptului că au apărut şi firme mijlocii cu vocaţie internaţională, această cifră a fost redusă la două ţări şi, în cele din urmă, chiar la una. Astfel, în prezent, majoritatea economiştilor acceptă că o corporaţie multinaţională constă dintr-o firmă care şi-a extins producţia şi piaţa dincolo de hotarele unei singure ţări.

Un concept strâns legat de cel de corporaţie multinaţională este cel de grup - holding, prin care se înţelege un ansamblu format din societatea - mamă şi filiale plasate direct sub controlul său. Deci, societatea - mamă este un centru de decizie financiară cu rolul de a arbitra permanent activitatea participanţilor, în funcţie de rentabilitatea capitalurilor angajate.

O altă variantă de internaţionalizare urmată de corporaţiile multinaţionale este strategia tehno - financiară, care este rezultatul deplasării activităţii din străinătate, de la producţia materială directă spre furnizarea de servicii. Baza competitivităţii lor o formează know - how -ul şi activitatea de cercetare - dezvoltare. Firmele multinaţionale tind să valorifice aceste avantaje în toate sectoarele unde aplicarea competenţelor tehnologice este posibilă.

Apariţia şi dezvoltarea corporaţiilor multinaţionale au schimbat radical datele referitoare la concurenţă. Au apărut industrii globale, definite drept industrii în care poziţia competitivă a firmelor dintr-o anumită ţară este semnificativ afectată de poziţia lor din alte ţări şi viceversa. O strategie globală va însemna creşterea interdependenţelor între activităţile separate geografic ale filialelor şi companiilor mamă. În acelaşi timp, ea presupune optimizarea avantajelor locale ale fiecărei filiale cu satisfacerea condiţiilor cererii de pe piaţa vizată. A devenit celebru dictonul “gândeşte global, acţionează local”. Urmarea firească a acestui lucru este tendinţa specializării filialelor în tipul de producţie care valorifică avantajul comparativ al ţării gazdă. De exemplu, activităţile intensive în muncă sunt localizate în ariile geografice cu forţă de muncă ieftină. Laboratoarele de cercetare - dezvoltare sunt construite în apropierea marilor universităţi din ţările cu un potenţial ştiinţific şi tehnologic ridicat.

În felul acesta, marile firme au intrat într-un nou stadiu al multinaţionalizării - cel al redistribuirii globale a factorilor de producţie. Globalizarea a depăşit paradigma tradiţională a utilizării şi combinării factorilor de producţie clasici doar la scară naţională. Marile corporaţii ale lumii caută să obţină avantaje în producţie, marketing sau cercetare prin combinarea tuturor factorilor de producţie la scară planetară, ca urmare a intensificării procesului de globalizare economică.

În 1970, primele 15 naţiuni dezvoltate ale lumii aveau circa 7500 de corporaţii multinaţionale, pentru ca, în 1994, aceleaşi 15 state să aibă aproximativ 25 000 de firme multinaţionale. În prezent, în întreaga lume există apropape 50 000 de astfel de firme, cu peste 280 000 de filiale răspândite pe tot globul. Biroul Internaţional al Muncii estimează că firmele multinaţionale au aproximativ 100 milioane de angajaţi proprii, ceea ce reprezintă 4% din forţa de muncă activă salariată din regiunile dezvoltate ale lumii şi 12% din cea a statelor în curs de dezvoltare. Vânzările totale anuale ale tuturor corporaţiilor multinaţionale se ridică la aproape 3,5 trilioane de dolari. Un număr mare de corporaţii au vânzări anuale ce depăşesc 100 de miliarde dolari. La începutul anilor 90, General Motors realiza o cifră de afaceri mai mare decât PIB - ul Finlandei şi Danemarcei, Ford depăşea PIB - ul Norvegiei, Arabiei Saudite sau Indoneziei, Royal Dutch Shell avea o cifră de afaceri mai mare decât PIB - ul Turciei, Argentinei, Poloniei sau Thailandei.

În anul 1997, aproape 2ţ3 din primele 100 corporaţii multinaţionale activau în industria automobilelor, electronică şi de echipamente electrice, petrol, industria chimică şi farmaceutică. De asemenea, 89% din primele 100 companii multinaţionale aparţineau marii traide alcătuită din SUA, Uniunea Europeană şi Japonia.

Pentru a evalua gradul de transnaţionalitate, UNCTAD (United Nations Conference on Trade and Development - Conferinţa Naţiunilor Unite pentru Comerţ şi Dezvoltare) a adoptat indexul transnaţionalităţii. Acesta are o structură compozită, datorită luării în considerare a trei indici, şi anume:

- active aflate în străinătate/total active;

- vânzări în străinătate/total vânzări;

- numărul angajaţilor în filialele amplasate în străinătate/total angajaţi.

În perioada 1990 - 1999, în medie, indexul transnaţionalităţii primelor 100 de corporaţii multinaţionale a crescut de la 51% la 55%, cu deosebire pe seama internaţionalizării activelor.

În topul primelor 100 corporaţii multinaţionale sunt prezente doar câteva provenind din statele în curs de dezvoltare. Din acest motiv, UNCTAD realizează statistici paralele, pentru aceste state; astfel, pe primul loc în acest clasament se afla Daewoo Corporation (Coreea de Sud) cu 10,5 miliarde de dolari active plasate în străinătate. Primele 50 de corporaţii multinaţionale ce aparţin unor state în curs de dezvoltare provin din China, Coreea de Sud, Venezuela, Mexic şi Brazilia care împreună totalizează mai bine de 80% din activele plasate în străinătate ale celor 50.

În 1998, UNCTAD a realizat pentru prima dată un top al companiilor multinaţionale din Europa Centrală şi de Est. Între primele 25 de firme este prezentă o singură companie românească, Petrom SA (locul 22), cu un index al transnaţionalităţii de 1,8% şi cu 140 de angajaţi în străinătate din totalul celor 88.350 pe care îi are.

Putem spune că astăzi, corporaţiile multinaţionale şi nu ţările reprezintă primul agent al comerţului internaţional.

O analiză obiectivă a procesului de globalizare de până acum, atestă faptul că avantajele economice înclină mai mult spre ţările dezvoltate şi către marile puteri economice unde îşi găsesc originea societăţile transnaţionale. În acest sens acţionează şi mecanismul financiar mondial care prin instituţiile sale: F.M.I., Banca Mondială, Organizaţia Mondială a Comerţului dominate de marile puteri economice avantajează într-o proporţie covârşitoare ţările dezvoltate implicate în acordarea de credite, înfăptuirea investiţiilor străine directe, instituţiile, societăţile transnaţionale şi statele creditoare obţin profituri ridicate.

În concluzie, globalizarea este o realitate ireversibilă şi orice ţară care-şi pregăteşte temeinic viitorul se vede nevoită să interfereze cu ea.

[1] Thomas L. Friedman, Lexus si maslinul, Ed. Fundaţiei Pro, Bucureşti, 2001, p. 16

[2] George Soroş, op. cit, p. 23

Please be aware that the free essay that you were just reading was not written by us. This essay, and all of the others available to view on the website, were provided to us by students in exchange for services that we offer. This relationship helps our students to get an even better deal while also contributing to the biggest free essay resource in the UK!