Introducere în mitodologie

O scurta introducere în mitologie

Gilbert Durand afirma în cartea sa Introducere în mitodologie ca „un mit exista prin gesta sa, prin drama sa, prin cortegiul sau de epitete si verbe". Societatile de-a lungul dezvoltarii lor au fost definite prin imaginea unui mit, mai spune Durand care stabileste trei mari mituri fondatoare de civilizatii: mitul prometeic, mitul dionisiac si cel hermetic.

Mitul prometeic vine înca din secolul al XIX-lea (momentul de apogeu al mitului)si se manifesta prin mitul lui Icar, Prometeul zburator, mitificarea în Franta, în perioada celui de-al doilea razboi mondial; privilegiatii acestui mit sunt: Eiffel, constructorul turnului cu acelasi nume, Pasteur, eroul ameliorarii sanatatii prin vaccinare, Lesseps, cel care a sapat canalul Suez. Figurile promovate de acest curent mitologic au fost: inventatorul (ca Lebon, Edison etc.); institutorul (cel care a difuzat mitul prometeic); colonistul si misonarul; soldatul (care apara patria, deci vatra civilizatiei prometeice) etc. Defavorizatii prometeismului au fost artistii (poetii se autonumesc „printi ai norilor", „magi", „vazatori"), artizanul amenintat de societatea industriala, micul comerciant sufocat de marile magazine, aristocratul, orientalul, misticul, femeia emancipata, etc.

Anii 1920-1945 instaureaza un nou context, cel al mass-mediei.. Atunci apare ceva nou: mitul lui Dionysos, al civilizatiei timpului liber. Momentul coincide cu dezvoltarea extraordinara a cultului personalitatii (facuta tot cu sprijinul mass-mediei), care conduce spre aparitia noilor idoli: Stalin, Hitler, Rockefeller, Mickael Jackson, etc. A fost începutul unei noi mitologizari dionisiace. Noii exclusi ai acestui mit social cu repercursiuni ample sunt: provincialul, taranul, imigrantul, somerul, militarul, studentul.

Cel de-al treilea mit este cel al hermetismului, mitul contestatar, prezent difuz în toate miscarile contestatare afirma scritorul. E vorba de spre o lupta a rolurilor aleatorii, o lume a prieteniei, a moravurilor; iar „revendicarea coincidentei contrariilor este constanta"[1]. Gilbert Durand considera sa-i stabileasca radacinile în interesul neobisnuit dupa secolele de pozitivism, pragmatism, rationalism, empirism pentru gândirea alchimica si hermetica a Evului Mediu. Noua gândire hermetica ar încerca sa abandoneze vechiul mod de cunoastere bazat pe excluziunea ipotetic-deductiva de tip binar da/nu în valoarea unor reguli de similitudine si omologie.

Prometeu (sau Prometheus), unul dintre titani, fiul lui Iapetus si al Clymenei si frate cu Atlas, cu Epimetheus si cu Menoetius. Prometheus era considerat drept binefacator al oamenilor, în pofida lui Zeus. Facându-le acestora partea cea mai buna la împartirea unei victime destinate lui Zeus, titanul si-a atras pentru prima data asupra-si mânia acestuia din urma. Drept razbunare, parintele zeilor le-a luat muritorilor focul. Din nou însa Prometheus a gasit mijlocul de a le veni într-ajutor. El fura focul din ceruri si-l da oamenilor. Acum pedeapsa lui Zeus este si mai aspra. El raspândeste în lume toate relele si nenorocirile, trimitând-o pe pamânt pe Pandora, pe care o ia de sotie Epimetheus, pe de o parte, iar pe de alta parte îl înlantuie pe Prometheus de o stânca pe muntele Kazbek din Caucaz. Un vultur urias, pasare monstruoasa zamislita de Typhon si de Echidna, îi devoreaza zilnic ficatul, care peste noapte se regenereaza. în modul acesta titanul este supus unui chin vesnic. Din întâmplare însa, pe acolo trece Heracles, în drum spre Gradina Hesperidelor. El ucide vulturul cu una din sagetile sale otravite si-l elibereaza pe Prometheus, ale carui chinuri se sfârsesc. într-o alta varianta, Prometheus apare în ipostaza celui care creeaza el însusi firile umane, pe care le însufleteste cu ajutorul focului.

Mit, ritual , sacrificiu

în Mitologie generala Stefan Borbely articuleaza în prefata ideea de ritual si cea de mit. Afirmatia este preluata prin filiera freudiana: << „Freud a demonstrat ca în cadrul mentalitatilor arhaice...(care îsi distrugeau si reconstruiau periodic lumea) ritualizarea ca atare avea rolul „fixarii" în timp a efemerului, mitul însemnând totodata, un fenomen de exorcizare discursiva, retorica spaimei, care venea din directia „originii">>[2]. Plecând de la cuvintele cheie „origine" si „constructie" ajungem la miturile care au stat la baza crearii de lumi, de cetati, de comunitati. Acestea se vadesc a fi miturile cosmogonice, mituri care tin bineînteles de sacrificiu fara de care nu ar fi existat. Se disting astfel prin viziunea scriitorului Stefan Borbely doua tipuri de mituri cosmogonice: sacrificiale si nesacrificiale. Privind miturile sacrificiale acestea redau facerea lumii prin descarnarea sau sacrificarea unui actant mitic primordial, spune scriitorul. Miturile non-sacrificiale sunt acele mituri care pun crearea lumii pe baza unei geneze care nu include violenta sacrificiala. Luând de exemplu ritualul grecesc, care era unul de sacrificiu, presupunând participare, la baza acestui ritual a stat sacrificiul lui Prometeu de la Mekone, foarte cunoscut pentru viclenia de care a dat dovada atunci titanul.

Prin aceasta afirmatie a scriitorului observam încadrarea comportamentului lui Prometeu ca fiind unul sacrificial. Si e întrutotul adevarat ca acel act de a aduce ofranda zeilor este unul de sacrificiu, dar cum ramâne cu fapta lui Prometeu de a fura focul zeilor si a-l da înapoi oamenilor? Cum se poate cataloga aceasta actiune? Sa fie acest gest unul nascut din pur egoism aratat zeilor, din orgoliu si din dorinta de a-si demonstra calitatile de titan cu puteri deosebite?

Prometeu-erou salvator vs titan orgolios

Se cuvine într-o mai mare sau mai mica masura sa discutam astfel în relatie cu mitul prometeic si despre problematica sacrificiului. Ceea ce realizeaza Prometeu în momentul în care ia focul de la zei si-l ofera muritorilor este un sa fie într-adevar un sacrificiu sau doar actul justitiar si negândit al unui titan care vrea sa-si demonstreze puterea si pozitia printre zei? Pentru a porni în delimitarea si încadrarea faptei prometeice într-un registru sau altul este necesara o definitie a sacrificiului. Despre sacrificiu, victima ispasitoare ori tap ispasitor problematizeaza René Girard în cartea Despre cele ascunse de la întemeierea lumii. „Sacrificiul nu e decât o violenta în plus, o violenta care se adauga altor violente, însa e violenta ultima, ultimul cuvânt al violentei"[3]. Prin urmare atunci când vorbim de spre sacrificiu trebuie sa avem neaparat în vedere si o presupusa violenta, o atitudine care vine din dorinta de a rani, de a provoca un rau, o neplacere. Pâna aici eroul prometeic se înscrie în tipologia celui care da dovada de sacrificiu, atributele sale de titan revoltat, rebel, care se ridica si actioneaza contra zeilor ajutând la o conturare a unui comportament violent. însa modelul sacrificial nu se rezuma doar la o manifestare a violentei în scopul de a ajuta si a salva o comunitate, de a participa la progresul si buna functionare a unei societati ori de a apara o idee. Sacrificiul si actiunea în sine de a sacrifica „au sensul precis de a face ceva sacru, de a produce sacrul"[4]. Sacrificiul este strâns legat de ideea de divinitate, de sacral, de a urma un ritual în care sa împartasesti din propria ta natura cu cel careia îi destinezi actul sacrificial. Divinitatea este presupusa, ceruta, o conditie, dar în acelasi context mai trebuie sa existe si dorinta de a fi la fel cu obiectul sacrificiului.

Despre miturile întemeierii sacrificiului ne vorbeste pe larg Jean-Pierre Vernant în cartea sa, Mit si religie în Grecia Antica. Si spune ca titanul Prometeu, fiul lui Japet, ar fi instituit primul sacrificiu, fixînd astfel pentru totdeauna modelul caruia i se conformeaza oamenii pentru a-i cinsti pe zei. Aceat sacrificiu s-a petrecut în vremurile în care zeii si oamenii nu erau înca separati: ei traiau împreuna, petrecând la aceleasi mese, împartind aceeasi fericire, departe de toate relele, oamenii necunoscînd pe atunci nevoia de a munci, bolile, batrînetea, oboseala, moartea si pe femeie. Zeus fiind declarat rege al cerului si procedînd, între zei, la o dreapta împartire a onorurilor si atributiilor, a sosit momentul în care a trebuit sa se faca acelasi lucru între oameni si zei si sa se delimiteze cu precizie genul de viata propriu fiecaruia dintre cele doua neamuri. Iar aceasta sarcina îi revine lui Prometeu. în fata zeilor si oamenilor adunati laolalta , el aduce, sacrifica si taie un bou mare. Din toate bucatile pe care le scoate face doua gramezi. Hotarul care trebuie sa-i separe pe zei si pe oameni urmeaza deci linia de demarcare între ceea ce revine unora si altora din animalul sacrificat. Sacrificiul apare deci drept actul care a consacrat, efectuându-se pentru prima data, despartirea statutului divin de cel omenesc.

Dar Prometeu, razvratindu-se împotriva regelui zeilor, vrea sa-l însele spre profitul oamenilor. Fiecare din cele doua gramezi pregatite de titan e o înselatorie, o cursa. Prima, acoperita cu putina grasime apetisanta, nu contine decît oase descarnate; cea de a doua ascunde sub pielea stomacului, cu aspect neplacut , toata carnea comestibila a animalului. Astfel Zeus, în numele zeilor, va alege primul. El a înteles în ce consta cursa si daca lasa sa se creada ca va cadea în ea, este doar pentru a-si pregati mai bine razbunarea. El alege asadar gramada cu exteriorul atît de ispititor, cea care ascunde oasele neco-mestibile sub un strat subtire de grasime. Acesta e motivul pentru care, pe altarele parfumate ale sacrificiului, oamenii ard pentru zei oasele albe ale victimei, ale carei carnuri si le vor împarti. Ei pastreaza pentru sine partea pe care Zeus n-a ales-o: cea a carnii. Prometeu îsi închipuia ca oferind-o oamenilor, le da partea cea mai buna. Dar pe cît era de viclean, nu banuia ca le facea un dar otravit. Prin faptul ca manânca din carne, oamenii se îndreptau spre moarte. Sub dominatia legii stomacului, ei se vor comporta din acel moment asemeni tuturor animalelor care vietuiesc pe pamânt, în apa sau în aer.

Iar faptul ca le produce placere sa devoreze carnea unui animal ce tocmai a murit, având nevoie imperioasa de hrana, sugereaza ca nesatietatea lor, domolita, dar permanent reaparuta, indica niste fiinte ale caror puteri se uzeazasi dispar încet-încet, fiind sortiti oboselii, îmbatrânirii si mortii.

Fiind multumiti cu fumul din oase, traind din mirosuri si parfumuri, zeii dovedesc ca apartin unei rase a carei natura este cu totul alta decît a oamenilor. Ei sînt nemuritori, mereu vii, etern tineri, a caror fiinta nu are nimic pieritor si nici o legatura cu des-compunerea si efemeritatea. Dar Zeus, în mînia lui, nu-si opreste aici razbunarea. înainte chiar de a crea din pamînt si apa pe prima femeie, Pandora - care va adu-ce oamenilor toate relele de care nu stiau înainte: nasterea de copii, oboselile, munca grea, bolile, batrînetea, moartea -, el hotaraste, pentru a-i plati tita-nului partialitatea dovedita în favoarea oame-nilor, sa nu le mai daruiasca bucuria focului ceresc de care avusesera parte pîna atunci. Si continua Vernant : Prometeu fura din cuta unei plante lemnoase o scînteie, o samînta de foc pe care o aduce pe pamînt. în lipsa stralucirii traznetului, oamenii vor dispune de un foc tehnic, mai slab si pieritor, pe care vor trebui sa-l pastreze, sa-l fereasca si sa-l hraneasca, alimentîndu-l fara încetare ca sa nu se stinga. Acest foc secundar, derivat, artificial în raport cu focul ceresc, care transforma hrana, îi deosebeste pe oameni de animale si-i asaza în viata civilizata. Asadar, dintre toate animalele, numai oamenii împart cu zeii posesiunea focu-lui. Tot focul de asemenea , îi uneste cu divinul, ridicîndu-se pîna la cer de pe altarele unde e aprins. Dar acest foc, ceresc prin originea si destinatia lui, este totodata, prin caldura sa devoranta, perisabil ca si alte creaturi vii, supuse necesitatii de a mînca. Hotarul dintre zei si oameni este deopotriva încalcat de focul sacrificial care-i uneste pe unii cu ceilalti si întarit prin contrastul dintre focul ceresc, aflat în mîinile lui Zeus, si cel pe care furtul lui Prometeu l-a pus la îndemâna oamenilor.

Jean-Pierre Vernant vede sacrificiul ca un produs al revoltei prometeice, în urma caruia omenirea avea sa plateasca scump prin a-i fi luat focul de catre zei. „în mitul prometeic, sacrificiul apare ca re-zultat al razvratirii titanului împotriva lui Zeus, în momentul în care esecul sau au trebuit sa-l plateasca oamenii. Asadar, a sacrifica înseamna a comemora aven-tura titanului fondator al ritului, acceptîndu-i lectia, înseamna a recunoaste ca prin împlinirea sacrificiului si a tot ceea ce acesta a antrenat pentru om: focul prometeic, necesitatea muncii, femeia si casatoria pentru a avea copii, sufe-rintele, batrânetea si moartea, Zeus i-a situat pe oameni în locul în care trebuie sa ramîna: între animale si zei"[5]. Iar sacrificiul le va ramâne de îndurat oamenilor, care mereu vor avea de trecut obstacole si vor cunoaste moartea în final si nu se va rasfrânge în mod necesar si activ asupra lui Prometeu. El se razvrateste împotriva zeilor de doua ori: o data o face din viclenie, mândrie, se pune pe sine pe primul loc si crede ca o sa-i însele si umileasca pe zei. în a doua situatie Prometeu poate tot dispunând de aceeasi mândrie si din dorinta de afirmare fura focul ceresc si-l aduce pe pamânt, însa de aceasta data în urma acestei împotriviri rezulta un beneficiu pentru oameni; focul îi ajuta pe acestia sa puna bazele unui ciclu de viata ale carui însusiri sunt civilizatia, progresul, bunastarea.

într-o alta viziune, spre deosebire de destinul oamenilor dupa ce Prometeu le daruieste sansa unei vieti prospere, care este unul îmbunatatit, cel al titanului este ca si ruinat. Pedeapsa lui Zeus este una destul de aspra si umilitoare totodata. Prometeu, supus parca pentru vesnicie la chinul de-ai fi devorat ficatul de un vultur apare astfel obiectul unui sacrificiu, un sacrificiu înteles în sensul sau simbolic, care are menirea de a oferi ispasirea pentru o tradare. Faptul ca suferinta lui Prometeu a adus muritorilor o modalitate extraordinara de a se detasa de lumea animalelor, de fi superiori lor, de putea sa-si pregateasca vânatul cu ajutorul focului transforma devine un act de sacrificiu.

Iar tipul de sacrificiu în cazul de fata este cel de sacrificiu de sine; un sacrificiu de sine care capata numele si calitatea de sacral, de jertfire într-un scop doar în momentul când suferinta, durerea se instaleaza. Pâna în punctul când n-a fost pedepsit si s-a vazut pe sine umilit, chinuit se poate specula ideea ca Prometeu savârsise furtul focului pentru oameni doar pentru a-i desconsidera si a-i ignora pe zei. Sacrificiul, astfel putem spune ca este un act în devenire, un transfer de valoare si sacralitate prin suferinta.

Si totusi un partial sacrificiu daca e sa revenim la ceea ce opina René Girard în Despre cele ascunse de la întemeierea lumii despre sacrificiul în termeni religiosi, aici utilizând drept exemplu rastignirea cristica. Girard observa ca niciodata Evangheliile nu discuta despre rastignirea lui Iisus ca fiind vorba despre un sacrificiu, ci iau acest act ca unul care aduce mântuirea umanitatii. „Evangheliile nu vorbesc niciodata despre sacrificii decât pentru a le îndeparta si a le refuza orice validitate. Iisus opune ritualismului fariseu o fraza antisacrificiala din Osea: „Dar mergând, învatati ce înseamna: Mila voiesc, iar nu jertfa (Mt 9, 13)"[6]. Ni se înfatiseaza prin urmare o viziune antisacrificiala a rastignirii, viziune pe care Girard o împartaseste si chiar dedica doua capitole din cartea amintita lecturii sacrificiale si non-sacrificiale ale textului evanghelic. Lectura sacrificiala o retine pentru a clarifica faptul ca ea apartine unei gândiri anticrestine si care nu e responsabila de propriile-i acte de violenta neasumându-si-le.

De asemenea pentru a-si sustine teza potrivit careia ceea ce numesc unii sacrificiul lui Iisus nu e nici pe departe un sacrificiu, René Girard remarca lipsa violentei si ideea ca prin rastignire „Iisus merge împotriva sacrificiului"[7]; de fapt de cele mai multe ori când are ocazia sa vorbeasca despre sacrificiu Girard realizeaza o definitie antinomica. Sub expunerea unor acte non-sacrificiale Girard ilustreaza atent cum arata în ansamblu schema sacrificiala: apare violenta, exista acea renuntare fara plata materiala la creatura pe care o jertfesti sau la obiectul predispus sacrificiului si mai spune scriitorul „sacrificiul se produce atunci când violenta sacra îsi ia victima în sarcina sa; moartea produce viata, tot astfel cum viata produce moartea". Ca sacrificiul tine de un anumit ritual nu e nimic nou, desi exista anumite rituri care se realizeaza fara a implica la final sacrificiul, iar pe de alta parte tot sacrificiul are loc pentru a trimite zeilor o ofranda.

Având toate aceste premise care conduc la conceptul de sacrificiu si facând legatura cu mitul prometeic ajungem la concluzia ca stam în fata unei imagini cu dubla perspectiva. Privind sacrificiul pe care îl realizeaza titanul în Olimp înainte de a fura focul putem fara nicio îndoiala afirma validitatea acestui act sacrificial, sacrificarea unui animal în vederea stabilirii celor doua teritorii: al zeilor si al oamenilor fiind modelul sacrificiului primar, întemeietor.

De cealalta parte a baricadei si oarecum opusa sacrificiului ramâne însa actiunea prometeica de a lua focul zeilor, a-l înmâna omului si pedeapsa îl ajunge din urma. într-adevar titanul dintr-o pornire cu accente violente purcede în furtul focului si prin acest fapt renunta la orice rasplata materiala însa atrage dupa sine pedeapsa si asta nu înseamna sfârsitul violentei. Violenta lui Zeus sustinuta de dorinta de razbunare de-abia atunci începe sa se manifeste asupra lui Prometeu. Si aceasta violenta dureaza exact pâna în momentul când Heracles, zeul fierar omoara vulturul care îl chinuie pe titan si suferinta lui ia sfârsit.

O posibila cheie a acestei duble viziuni în cazul lui Prometeu o poate oferi Gilbert Durand, care mentioneaza în Introducere în mitodologie ca una dintre metodele de transformare a unui mit este schisma si expune ca model mitul preromantic si romantic al lui Prometeu, eroul caruia pe lânga atributele de altruist, filantrop îi revine si cel de egoist, dar un egoism demn de un Faust ori un Don Juan. Personajul e unul, e Prometeu, dar daca ne referim la mitul prometeic cu toate implicatiile sale, atunci accentul cade pe ceea ce mitul, un întreg ansamblu de miteme, are de oferit, si anume o poveste, o reprezentare care sufera o dedublare: e vorba de sacrificiu fara rezerve în cazul lui Prometeu, e gestul sau unul bazat pe sentimentul nobil de generozitate sau Prometeu actioneaza din impulsul unui titan înecat de egoism. Deoarece tocmai aceste trasaturi negative cum sunt: egoismul, dorinta de glorie si de putere îl îndeparteaza pe titan din categoria acelor eroi care au savârsit sacrificiu. Mai mult daca vedem rastignirea ca un non-sacrificiu, si ea implicând moartea în cele din urma atunci pedeapsa lui Prometeu, care e drept ca duce la suferinta, dar nu se finalizeaza cu moarte, poate fi considerata doar o ispasire pentru greseala comisa fata de zei.

Dar iar intra în joc o alta premisa, amintita în rândurile de mai sus, care face ca teza non-sacrificiului sa aiba o invaliditate, si anume daca privim din perspectiva oamenilor carora pe plan social, civic li se îmbunatateste viata în urma luarii în posesie a focului, atunci se poate considera un sacrificiu ceea ce i se întâmpla titanului.

Un sacrificiu sau nu, mitul prometeic sta ca model al întemeierii unei societati, al unei civilizatii, care mai târziu va practica sacrificiul prin traire, prin munca, prin luptele de idei si cele de clasa si care vor face oficiile unui sacrificiu atâta timp cât violenta va fi o precursoare a unor actiuni pe care le va întreprinde omul.

Câteva concluzii

Prin prisma unei gândiri vertiginos directionate spre social si propulsarea civilizatiei Prometeu poate fi înscris în cercul larg al celor care prin sacrificiu contribuie la întemeierea unei noi comunitati ori a unei întregi civilizatii. Sacrificiul acesta se realizeaza prin pierderea libertatii lui Prometeu si prin condamnarea lui la un etern supliciu. E un sacrificiu care se prelungeste la nesfârsit. E atât sacrificare materiala, la nivel ontic cât si sacrificare simbolica la nivel transcendental.

Daca privim însa doar din prin oglinda unei intentionalitati în ceea ce priveste luarea focului de la zei si aducerea lui pe pamânt de catre Prometeu si luând în considerare si înselarea zeilor de prima data cu ocazia sacrificiului de la Mekone, Prometeu nu realizeaza un sacrificiu.

Chiar si teoria lui René Girard referitoare la sacrificiu nu încorporeaza complet figura prometeica, pentru ca intervine analiza psihologica conform careia motivatiile interioare ale lui Prometeu nu sunt garantate ca având o sorginte altruista în totalitate.

Ca sa închei, se pot impune doua abordari ale temei sacrificiale în raport cu Prometeu: acceptam schema sacrificiala pusa la îndemâna noastra de Girard si vorbim despre Prometeu ca despre un erou care sacrifica si se sacrifica, realizeaza sacrificiu de sine prin urmare si lasam la o parte implicatiile inerent psihologice; sau într-o alta acceptiune spunem ca Prometeu întemeiaza o civilizatie cu ajutorul focului, este imaginea eroului solar, plin de curaj si bunavointa si excludem de la bun început implicatiile de ordin interior, mai mult adiacente gestului de generozitate, cum sunt egoismul si o încercare de a dovedi putere. Astfel schema pe care o propune Girard se verifica în întregime si sacrificiul ar capata dublu sens: sacrificiu prin ardere de animal si sacrificiu uman, al lui Prometeu.

Bibliografie

  1. Gilbert D., (2004) Introducere în mitodologie, Edit. Dacia, Cluj-Napoca
  2. Girard, R., (1999) Despre cele ascunse de la întemeierea lumii, Edit. Nemira, Bucuresti

Surse web:

  • http://www.scribd.com/doc/957235/Mitologie-generala-Stefan-Borbely
  • http://www.scribd.com/doc/24718302/JEAN-PIERRE-VERNANT-Mit-Si-Religie-in-Grecia-Ant
  • http://www.google.ro
  1. Gilbert Durand, Introducere în mitodologie, editura Dacia, Cluj-Napoca, 2004, p.141.
  2. Stefan Borbely, Mitologie generala, editura Limes, Cluj-Napoca, 2004, p.8.
  3. René Girard, Despre cele ascunse de la întemeierea lumii, editura Nemira, Bucuresti, 1999, p.34.
  4. ibidem, p.261.
  5. Jean -Pierre Vernant, Mit si religie în Grecia Antica, editura Meridiane, p.70.
  6. René Girard, Despre cele ascunse de la întemeierea lumii, editura Nemira, Bucuresti, 1999, p. 212.
  7. ibidem.

Please be aware that the free essay that you were just reading was not written by us. This essay, and all of the others available to view on the website, were provided to us by students in exchange for services that we offer. This relationship helps our students to get an even better deal while also contributing to the biggest free essay resource in the UK!